Fragmente din Jurnal de Calatorie
printre nori
Zbor deasupra Mării Mediterane, și de aici, de sus, norii îmi sunt și mai dragi. Turbulențele nu mă mai sperie de mult.
Faptul că pot privi pufoseniile astea albe atât de aproape încât dacă n-aș fi în avion și aș întinde mâna le-aș putea atinge, îmi umple sufletul de bucurie. În ciuda pericolului ce un astfel de scenariu l-ar presupune.
Nu în fiecare zi am ocazia să mă plimb printre nori atât de strălucitori de albi, îmbrățișați de soare, conturați de umbre, pufosi și mari.
Marea interioară
Din avion, marea pare un lac imens și liniștit, cu mici puncte albe, valuri ce-i întrerup albastrul fin, unduindu-se ca o mătase atinsă de vânt.
Valuri care, de aici de sus, sunt aproape insesizabile, părând minuscule și inofensive. Dar pentru barca ce se află acolo jos, în mijlocul mării, ele pot căpăta o cu totul altă semnificație.
Și cu asta îmi amintesc că fiecare persoană pe care o întâlnesc își înfruntă propriile valuri din propria mare interioară, pe care o navighează neîncetat clipă de clipă.
Din exterior, de la distanță, totul poate părea calm. Dar înăuntru, în acel peisaj nevăzut, lucrurile pot sta cu totul altfel.
Emoțiile pot trezi adevărate furtuni în noi. Și cu cât începem să ne cunoaștem mai bine, cu atât devenim căpitani mai pricepuți în manevrele pe care le facem la întâlnirea necontenită cu valurile ce răsar din calmul aparent al mării.
Atunci când ne aflăm într-o astfel de furtună interioară, ajută să ne dezvoltăm capacitatea de a ne distanța, de a plana, asemenea unui avion, deasupra ei și să căutăm cu privirea: ce anume ne transmite emoția care a declanșat furtuna?
Între frumusețe și sublim
Privind de sus marea, norii, valurile, toate îmi par frumoase. Dar nu e doar frumusețea culorii vibrante. E ceva care trezește în mine un amestec de uimire și liniște.
Edmund Burke ( filosof anglo- irlandez) are o idee interesanta despre sublim. E definit ca un sentiment care apare în fața a ceva imens și copleșitor, dar care nu ne amenință direct.
Sublimul nu e pericolul în sine, ci contemplația lui, de la distanță. E atunci când privești valurile unei furtuni, dar de pe țărm. Sau când zbori printre nori care te-ar putea înghiți… dar știi că ești în siguranță.
Poate că și emoțiile noastre sunt astfel. Dacă le privim de sus, cu blândețe, cu un pas în afară, începem să le vedem nu doar ca pe o amenințare… ci ca pe o forță ce ne poate transforma.
Oglindiri
Linia orizontului, curbată și blurată, delimitează marea de cerul care îi împrumută culoarea. O oglindire liniștită.
Un gradient natural care îmi încântă vederea și îmi trezește emoția uimirii în fața frumuseții lumii în care trăiesc.
Și continui să îmi reamintesc că ceea ce văd nu e totul. Că viteza pe care o percepem nu e întotdeauna cea reală.
Facem progrese la un ritm mai rapid decât ne dăm seama.
Așa cum, privind norii care par să se miște lent, ai impresia că zbori încet… până când, deodată, un alt avion trece într-o secundă pe lângă tine și îți dai seama că tu te miști mult mai repede decât ai crezut.
Vesta de salvare
„Life vest under your seat.”
“Vesta de salvare se află sub propriul tău scaun” e mesajul afișat pe spătarul scaunui din fața mea.
Și mă gândesc că, de cele mai multe ori, soluția sau salvarea mult căutată se află mai aproape decât ne dăm seama.
Una dintre instrucțiunile de urgență spune că, în caz de pericol, trebuie să îți pui mai întâi ție masca de oxigen și abia apoi să îi ajuți pe ceilalți.
Un principiu sănătos și esențial și în viața de zi cu zi.
Îmi dau seama că, de multe ori, uităm de noi înșine. Ne concentrăm pe a-i ajuta pe cei din jur.
Poate ne umflăm în pene și ne spunem: „Uite la mine, ce altruistă sunt. Nu mă gândesc la mine, mă preocupă bunăstarea celor dragi.”
Și totuși…cât de bine e asta?
Din ce loc oferim ajutor, în acest caz? Oare nu dintr-un loc al lipsei, al durerii și al suferinței?
Ce ajunge mai departe e chiar ajutor? Sau e un ajutor distorsionat, lipsit de esența lui fundamentală?
Poate chiar un „ajutor impus”, născut din dorința inconștientă de a ne ajuta, de fapt, pe noi înșine?
Ceilalți s-ar putea simți sufocați de acest ajutor bine intenționat, dar încărcat energetic cu atât de multe lucruri nespuse.
Strigătul interior
Uneori mi se pare că nu ne auzim propriul nostru strigăt de ajutor, rătăcit printre toate gândurile și emoțiile ce ne apasă zi de zi.
Dar… odată auzit, nu mai poate fi ignorat.
Ecoul lui reverberează în întreaga ființă și sparge învelișul vechi, cel care altădată ne-a fost scut, dar care acum ne izolează de tot ce e mai frumos și mai viu în această lume.
Nu ai cum să ieși la suprafață dacă nu te scufunzi mai întâi.
Nu ai cum să apreciezi prima respirație odată ce ai ieșit din adâncuri, decât după ce ți-ai ținut respirația câteva momente.
Nu ai cum să experimentezi “binele” cu adevărat, dacă n-ai cunoscut “răul”.
Gânduri de departe,
Gânduri ce răsar printre nori
Și se aștern într-o inimă ce bate
Ascunsă între petalele unei curajoase flori.
Dacă ai putea pluti, măcar pentru o clipă, alături de propriile emoții, ca într-un avion printre nori, ce ai descoperi în acel spațiu sigur, atins de uimire și claritate?
Ce parte din tine are nevoie de aer, de o mască de oxigen pusă cu iubire,nu cu vină?
Poate e momentul să-ți amintești că și tu ai o vestă de salvare, chiar dacă poate nu o vezi in acest moment.
Și o inimă curajoasă, ascunsă între petalele propriei tale flori interioare❣️🌹