Scrisul ca ancoră
Când necunoscutul devine prieten
Nu știu niciodată încotro mă poartă gândurile atunci când încep să scriu. Se pare că teama mea de necunoscut nu se aplică aici, fiindcă scrisul e spațiul meu sigur. E ancora mea internă la care revin iar și iar de fiecare dată când simt că realitatea mi se clatină sau pur și simplu ceva din mine vrea să iasă afară.
Zilele astea m-am gândit mult la teama de necunoscut, de situații neprevăzute. La cât de mult spațiu poate ocupa această emoție în mintea și sufletul nostru. Și totuși, atunci când scriu, necunoscutul ce se așterne în fața mea în forma paginilor goale nu mă înspăimântă deloc. Cel mai probabil fiindcă m-am lăsat purtată de el de când mă știu și am învățat să am încredere în el.
Poate că de aceea jurnalul a devenit locul unde necunoscutul capătă o formă prietenoasă. Cuvintele scrise acolo nu mă judecă și nu cer explicații. Sunt imune la orice fel de interpretări. Ele doar apar, uneori grăbite, alteori mult prea încet parcă, dar de fiecare dată e ritmul cel mai potrivit mie.
Jurnalul devine astfel o oglindă a stărilor mele. Datorită lui am învățat să îmi privesc gândurile încă de dinainte să știu ce e aia autoreflecție sau introspecție.
Scriind am ajuns să îmi privesc emoțiile, în special frica, altfel. Atunci, ca pe ceva ce avea nevoie de o cale de scăpare iar acum, ca pe o poartă spre ceva ce mă așteaptă să descopăr.
De fiecare dată când deschid caietul, realizez că îmi dau voie să mă apropii din nou mai mult de mine, să-mi las gândurile să curgă fără control, să își găsească propriul lor rol. Și e liniștitor să știu că, oricât de haotic ar părea totul la prima vedere sau simțire, pe pagini se așterne o ordine care mă face să respir mai ușor.
Scrisul e ancora mea și nu îmi mai este teamă să spun sau să scriu asta. O ancoră care nu mă ține pe loc. Mă centrează și îmi amintește că dincolo de sentimentul uneori înfricoșător al fricii mă așteaptă un potențial imens, plin de posibilități.
Poate te întrebi ce anume face diferența între "teama de necunoscut" și "necunoscutul prietenos". De cele mai multe ori, schimbarea de perspectivă.
În viața reală, necunoscutul poate veni însoțit de o greutate apăsătoare sau anxietate, indiferent cum o numești. Un interviu de angajare unde nu știi ce întrebări te așteaptă, o conversație dificilă cu cineva drag, momentele când simți că nu ai control asupra a ceea ce urmează. Aici, necunoscutul poate să ne paralizeze pentru că pare să ne ceară ceva de la noi, să ne judece, să ne evalueze.
Dar în jurnal, necunoscutul capătă o față complet diferită. Aici înseamnă să descopăr ce gând va apărea următorul pe pagină prin exercițiul constant și sincer de a mă face vulnerabilă în fața propriilor cuvinte. Nu există presiune să fiu perfectă sau să am răspunsuri pregătite. Pot să îmi las mintea să rătăcească, să mă surprind cu propriile reflecții, să descopăr părți din mine pe care nu le știam încă. E un necunoscut blând, care nu mă grăbește și nu mă judecă. E aici doar să îmi ofere spațiul să devin din ce în ce mai aproape de cine sunt cu adevărat. În loc să mă sperie, mă invită să explorez.
Mă întreb dacă obișnuiești să scrii în jurnal și cum te face să te simți atunci când îți așezi gândurile în cuvinte scrise.
Gânduri bune și frumoase să te însoțească pretutindeni❣️
PS: Dacă te-am convins să îți cumperi un caiet nou, sau să scoți unul de la naftalină, mă bucur tare mult.🙂 În următorul articol îți voi povesti câteva idei care să facă alunecarea pixului cât mai lină.